Legendele
Munților Apuseni

A fost odată, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, un păstor din Mununa care-și ducea oile la stâna din Valea Ordâncușa. Bătrânii satului povesteau că sus, pe platoul acela unde vântul nu bate niciodată și soarele se uită doar o oră pe zi, se află o peșteră cu apă înghețată din vremuri de demult. Nimeni nu se încumeta s-o caute — drumurile erau rele, iar oamenii se temeau de locurile unde pământul se deschide.

Într-o iarnă grea, oile păstorului s-au rătăcit. Le-a căutat trei zile, pe ger, urcând pe cărări neumblate. În a patra zi, lângă un pâlc de fagi bătrâni, a dat peste o groapă rotundă — un aven cât toate cele, cu gura de șaizeci de metri. A privit în jos și a văzut, în lumina slabă a zilei, un luciu albastru-verzui. Gheață. Nu era gheață de iarnă, era altceva — mai veche, mai densă, mai tăcută.

A coborât cu frânghii de cânepă, cu un topor legat de cingătoare. Când a ajuns pe fundul avenului, aerul era atât de rece încât îi tăia respirația. Acolo, într-o sală uriașă de piatră, se afla un bloc de gheață cât o casă. Păstorul a îngenuncheat, a tăiat o bucată și a adus-o în sat. Bătrânii Lacaș — care știau să citească semnele — au spus: „Ăsta-i gheață de patru mii de ani. Ai dat peste o comoară pe care n-o știa nimeni.”

Au trecut ani. În 1847, un călător austriac pe nume Szirtfi a trecut prin Gârda de Sus și a auzit povestea. A urcat la peșteră, a măsurat, a notat. Lumea de dincolo de munți a aflat. Apoi au venit alții — Peters, Schmidl, Racoviță, Pușcariu — fiecare a luat o bucată de gheață, o mostră, o măsurătoare. Peștera a devenit monument al naturii în 1938.

Dar sătenii din Mununa știu un lucru pe care cărțile nu-l spun: că păstorul acela a lăsat în peșteră un semn — un nume săpat în perete, lângă Sala Mare. Nimeni nu l-a găsit încă. Cineva spune că, dacă-l cauți vara, gheața se topește în jurul tău. Dacă-l cauți iarna, peretele se acoperă cu un strat nou și-l ascunde din nou. Poate că ghețarul păzește numele acela pentru cineva care vine la el cu respect.